După câteva secole bune de somatofobie, ne-am dezmeticit: ne-am reluat în proprietate corpurile. Ne-am vindecat cum s-ar zice. Trăim o eră a corporalizării intensive. Ne-am umplut de corporații și de asociații corporatiste, de corporalități și, s-o spunem pe șleau, de corpo-realități. Concepțiile materialiste care s-au infiltrat încet încet în gândirea comună nu sunt singurele responsabile de acest iureș al întrupării și materializării la care putem umărul, cu mic cu mare. E interesant de remarcat că, pe măsură de suntem tot mai preocupați să întruchipăm, să construim, să materializăm în plan fizic, suntem tot mai dispuși să relativizăm, să abstractizăm, să de-construim în plan metafizic. Nu vreau să fiu greșit înțelească: deconstrucția e benefică, își are rostul ei salutar, dar nu până la aneantizarea oricăror repere sau a tuturor pilonilor care pot spijini o civilizație. (Pe scurt, poți și e necesar să deconstruiești spiritul dogmatic, dar nu și temeiurile oricărei rațiuni). Derrida nu ne-a îndemnat la iraționalitate sau la operă de deconstrucție a mecanismelor de bază ale gândirii, ne-a arătat buldozerul și câteva construcții aberante, urâte și nefolositoare, care mai rău ne stăteau în cale. În calea cui? A rațiunii libere. Spiritul antidogmatic este prin excelență rațional. Iar deconstrucția ține de mecanismele interne ale rațiunii, după Derrida. Revin la tema principală. Filosofiile epocii sunt deconstructiviste, în vreme ce societățile construiesc la suprafața solului în draci. În zona pe care, prin convenție, o numim exterioritate, lume solidă, a formelor palpabile se consumă resurse serioase pe construcții din ce în ce mai complexe și mai costisitoare. Corpul lumii e tot mai ”bogat”, mai ramificat, mai viguros mai dezvoltat, în vreme ce ”sufletul” aceleiași lumi pare proscris unei mișcări tot mai haotice, mai confuze, mai fără țel și fără motivație. Sufletul ăsta colectiv e tot mai dezorientat. Așdar trăim intensiv în aceeași paradigmă dualistă în care ne preocupăm, succesiv (la scară istorică) ori de suflet ori de trup, ori de cele ”materiale” ori de cele ”spirituale”, întotdeauna ori ori, nicidecum și și…
Trăim cu siguranță într-o cultură a corpului și a corporalizării, după cum medievalii trăiau într-o cultură a descărnării și a transcendenței. Pe de altă parte ecuația dihotomică, aceea care pune în antiteză sufletul și trupul, a rămas neschimbată. Omenirea nu e în stare să nimerească în grup binecuvântata cale de mijloc.
Cultul pentru corp se propagă prin toate capilarele și interstițiile releelor informaționale : de la reclame la epopeile cinematografice, de la revistele de 2 lei la literatura premiată, de la blogurile adolescenților la sinteze academice, de la tratatele de medicină la tomurile de poezie avem de-a face mereu cu ”utopii” (Foucault) și distopii ale corpului, cu un adevărat sistem de propagandă conceput întru cultivarea, salvgardarea și consevarea corpurilor. Corpul a devenit în contemporaneitatea ”globală” obiect de cult.
Suntem învățați să trăim sănătos, să ne hrănim sănătos, să facem sport sănătos, să consumăm doar băuturi sănătoase.
Medicina practică pare a nu avea decât un singur țel clar definit : prelungirea vieții in corpore. Trebuie să trăim cât mai mult în corp, indiferent în ce condiții. De aici se trage și convingerea anumitor laici că euthanasia umană e inadmisibilă. (Sincer, aici pe religioși îi înțeleg mai bine, măcar ei au un motiv serios!).
Mediile informaționale abundă de modele de întreținere a corpului : sub aspect endemic, fiziologic sau estetic. Cultul corpului presupune nu doar întreținerea sa fizică : curățirea, purificare, de-ridarea lui (din păcate nici o legătura cu Derrida), dar și îmbunătățirea statutului său estetic. Ca orice obiect de cult, corpul trebuie să fie : pur (curat, deodorizat, epilat, parfumat), sănătos (epurat de orice element negativ), voios (un corp posomorât sau deprimat e ca un idol fără vlagă, ca un zeu scăpătat), corpul trebuie să fie – după francezi – mereu ”de bon humeur”, să fie tonifiat, radios și nu în ultimul rând ”atractiv”.
Ni se inoculează, prin media, totalmente aberant și fraudulos ideea că imaginea de ”sine”, echilibrul interior, confortul sufletesc și în general șansa la fericire sunt substanțial legate de starea corporală. Dacă ținem cont de faptul că îngrijirea permanentă a corpului și întreținerea lui sprijină categoric și abundent industriile cosmetice și farmaceutice înțelegem lesne cum se întâmplă că acest cult al corpului a ajuns să încurajeze societatea de consum sau invers cum de societatea de consum a găsit elementul catalizator în cultul corpului.
Sigur că, dacă te ocupi intensiv de un lucru, existe șanse reale să îți iasă bine ce faci și ce-ți propui. Corpurile noastre trăiesc mai mult și mai sănătos, arată mai ”atrăgător” și, de multe ori – și aici vroiam să ajung- supraviețuiesc spiritului. Căci spiritul, nehrănit, neîntreținut, moare de jigodie ca un câine, abandonat… Spiritul ne sucombă înaintea corpului – deși unica menire a corpului era, după socoteala strămoșilor, aceea de a îmbrăca un suflet, de a-l adăposti – ne sucombă pe nesimțite, fără durere (căci l-am abandonat, cum să ne doară moartea lui?). Dacă acum o sută, două de ani problema de fond în filosofie era urzită în jurul întrebării : oare sufletul supraviețuiește morții corpului? acum întrebarea cheie este : cum putem face ca totuși sufletul să nu moară înaintea corpului? Inimile și mințile ni se atrofiază sau putrezesc de-a dreptul în corpuri sănătoase.
Pe plan intelectual ne hrănim, mai toți, cu ”junk food”. Era consumistă n-a întrezărit oportunitatea de a extrage oareșce profit sau măcar o energie perpetuantă și din cultivarea minții. Un cult al ”minții” putea încuraja la rândul său producția, n-ar fi fost o problemă. O lume în care top-modelele intelectuale erau cele mai râvnite și demne de invidiat era la fel de posibilă. O lume în care printre cele o mie de reclame la detergenți, creme de față, vopsele de păr, șampoane și deodorante erau difuzate și o mie de promoții de carte era posibilă! Într-o astfel de lume probabil că nici n-am fi ajuns cu băncile în păpușoi pentru că o omenire cultivată e, odată, mai rețiunită și mai cumpătată în a arunca banii pe orice și, apoi, e mai inteligentă și mai abilă în a găsi soluții economice. Întrebarea pe care o ridic este : de ce nu ar fi posibilă cultivarea ne-exclusivă a corpului și a minții, într-una și aceeași lume? Până acum am avut parte de epoci în care corpul era tabu și sufletul fetiș, iar acum trăim vremuri în care corpul e fetiș, iar sufletul e undeva pe-alături, plutește într-un soi de ceață existențială.
De ce dezideratul anticilor nu ar fi posibil? De ce nu s-ar putea să avem parte de : ”mens sana in corpore sano?” ci doar, așa cum rezultă la scară istorică, de ”mens insana in corpore insano”, de ”mens sana in corpore insano” sau de ”mens insana in corpore sano”?
Că mintea ne e bolnavă e clar și este evident de ce : o hrănim cu fast food cultural, o menținem sedentară, n-o supunem la exerciții să nu-i vină rău, n-o deranjăm cu teme de gândire… în schimb o îmbuibăm cu telenovele, cu manele, cu pop-cornul revistelor mondene, cu chipsuri de televiziune și cu tot soiul de grăsimi saturate. Iar după ce că ne alimentăm așa mai suntem și bulimici, avem o poftă insațiabilă de cancanuri, dezvăluiri șoc, bărfă și scandal, de ”drame amoroase”, dar și de ”solții fulger” la toate neajunsurile vieții care soluții fulger ne sunt servite pe tavă de societatea de consum prin tone de maculatură scrise de ”iluminații” vremii, prin toată puzderia de ”manuale ale fericirii” și ”bunăstării interioare” de care ne putem face rost la fiecare tejghea de la fiecare colț de stradă.
În vremurile acestea de supra-mega-ultra-hyper-corporalizare, orice problemă se reduce la relația eului cu corpul și orice problemă are o rezolvare. Cam asta ne spun, în mare, toate revistele, tratatele esoterico-fantastice, reclamele, emisiunile de televiziune și mulțimea de guru (guri?) și experți într-ale fericirii pământești, mulțime de ”dascăli” care a depășit cu mult numărul potențialilor adepți.
Așa zișii inițiați în esoterism de prin părțile noastre tot de corp se ocupă doar că, neavând fabrică de detergenți, săpun sau șampon, se descurcă cu mijloace mai precare. Clientela lor nu are de ce să se plângă, pentru că, realmente, sub tutela ”maeștrilor” capătă niște aptitudini prin care să-și poată echilibra energiile corpului sau pur și simplu învață, printre altele, să ”mănânce sănătos”, să facă gimnastică, iar de la această învățătură li se trage o anumită bunăstare fizică care, desigur, are un efect și asupra psihismului, științific vorbind. Ei zic că s-au iluminat, purificat, inițiat…când de fapt s-au lăsat de băut și fumat sau de stat ore în șir în fața calculatorului și televizorului și de mâncat chipsuri. Sigur că o atare reformă în stilul de viață are consecințe benefice. Dar de aici până la cultivarea spiritului….
Mi-a zis mie odată o maseuză că e păcat de mine că sunt așa ignorantă. Că, deh, ea se ”inițiase” în esoterism, știa una alta, era iluminată, avea și tehnică și tactică, avea certitudini (printre care și cea că ”la școală ne învață ăștia numai prostii”), în vreme ce eu rămăsesem, în ignoranța mea, la nivelul Kant, Schubert și mai aveam și tupeul să predau prin școli estetică și filosofie!
Asta e meteahna când consumi junk-food : gustul e bun…
